Iată o temă de analiză şi dezbatere extrem de incitantă, mai ales pentru unul ca mine, care i-am întâlnit direct, în terenul de joc, pe ambii campioni.
Pot spune că, prin “fişa postului”, timp de peste 12 ani am avut obligaţia permanentă de a-i monitoriza, analiza, evalua şi cântări pe cei doi primari.Le cunosc în detaliu punctele slabe, cele tari, slăbiciunile şi forţa.Ne-am simţit unii altora colţii pe propria piele, ne-am aplicat lovituri dureroase, am colaborat mai mult sau mai puţin când a trebuit, iar într-un final, după multe războaie, am ajuns să ne respectăm ca foşti adversari şi să ne percepem obiectiv, aproape aşa cum suntem în realitate. Cred că un răspuns pertinent la tema propusă trebuie să cuprindă cel puţin următoarele criterii de analiză:· Traseul politic, performanţa electorală, consecvenţa şi longevitatea în funcţie· Dimensiunea politică şi capacitatea de a fi dezirabil în jocul mare al politicii· Calităţile manageriale, abilitatea de a reuni şi valoriza eforturile locale, viziunea politică asupra dezvoltării Iaşului şi capacitatea de a vedea cu doi paşi în faţă· Realizări efective în administraţie, ce rămâne in urma lor1) Traseul politic, performanţa electorală, consecvenţa şi longevitatea în funcţie Nu cred că se mai îndoieşte cineva de faptul că, din punct de vedere electoral, votul uninominal este, în fapt, unul eminamente politic, marcat profund de conjunctura politică a momentului, popularitatea partidului fiind una care determină în mod categoric scorul candidatului.Cu alte cuvinte, prima condiţie pentru reuşita în alegeri uninominale este aceea de a avea sub fund un vehicul electoral performant, altminteri consumi benzină cu nemiluita şi nu ştii de ce stai pe loc.Între 3-4-5 candidaţi intraţi în joc, oricâte calităţi şi argumente ar avea fiecare în parte, diferenţa o face în mod decisiv partidul pentru care joacă.Exemplul USL din anul 2012 este ilustrativ.Cu toate acestea, un primar în funcţie are, de asemenea, un avantaj excepţional în jocul electoral, notorietatea funcţiei şi inerţia afectivă a electoratului asigurându-I acestuia un capital de pornire (rezervor electoral garantat) deosebit de mare.Cu alte cuvinte, performanţa electorală pentru candidatul la primărie se situează la intersecţia a trei factori:cota partidului care îl susţine, existenţa sau nu a calităţii de primar în funcţie şi calităţile electorale pur personale.
Constantin Simirad a apărut în jocul electoral in 1992, după dispariţia regretatului primar Emil Alexandrescu.Alegerile parţiale de atunci nu au avut nici o taină, alta decât cine va primi investitura din partea dreptei, CDR fiind în municipiul Iaşi opţiunea clară a rebelului electorat din capitala Moldovei. Profesorul Simirad, cu limba lată moldovenească, a venit atunci în întâmpinarea aşteptărilor de schimbare din Iaşi, la aproape trei ani de la revoluţia germinată în Piaţa Unirii. Ca primar în funcţie, după aproape patru ani, Simirad deja plecase din CDR-ul care l-a născut şi avea în buzunar toate cele trei ingrediente ale performanţei electorale maxime – primar în funcţie, orientat virulent anti-PDSR în anul de graţie 1996, anul primei răsturnări electorale majore din România, când adversarul major PDSR era în pasa cea proastă de minim electoral, plus notorietatea dobândită în primul său mandat.Cu o concurenţă slabă din partea dreptei, Simirad a defilat, câştigând cu 71% din primul tur.Se afla la vârful încrederii şi susţinerii în Iaşi. În următorii patru ani mitul a început să se destrame, electoratul a început să obosească aşteptând şi realizări concrete, nu numai politică conflictuală, astfel încât găselniţa electorală a domnului Simirad a fost patriotismul regional, drept pentru care şi PAC a trecut pe tuşă, locul său fiind luat de insolitul Partid al Moldovenilor.Eram în anul 2000, anul marii decepţii a guvernării CDR, anul în care electoratul bezmeticit din România ajungea să verse voturile masiv spre PRM, în căutarea izbăvirii spre zona naţionalistă, rebelă, anti-sistem şi cu gura mare. Minunat prilej pentru a sancţiona, la Primăria Iaşului, şi stânga şi dreapta şi Bucureştiul şi lumea întreagă, pe mâna “moldovenilor”.A fost greu, abia din turul doi, dar până la urmă a ieşit. În mod evident, era începutul sfârşitului, astfel încât singura problemă aflată în discuţia celor ce înţelegeau jocul a fost – cum anume se va produce sfârşitul.Oboseala domnului Simirad a devenit evidentă la următoarea sa piruetă politică (justificată banal, prin “nevoia de fonduri pentru Iaşi”) respectiv trecerea la PSD, cu moldovenii săi cu tot, la numai câteva luni după ce câştigase primăria pe un mesaj pur politic anti-PSD. Trăgând linie şi adunând, la capitolul politico – electoral găsim în dreptul domnului Simirad două mandate câştigate lejer, prin poziţionare în barca potrivită la momentul potrivit, plus un mandat final ciudat, câştigat la dreapta şi livrat imediat la stânga, sub strânsoarea problemelor personale faţă în faţă cu puterea.S-a născut ca un mare opozant şi rebel de profesie după care s-a transformat treptat în amicul garantat al puterii, copiind moldoveneşte comportamentul parlamentar al grupului minorităţilor naţionale – întotdeauna cu puterea momentului. Acest lucru a devenit absolut evident şi în etapa recentă, post – primărie, când şi-a continuat periplul politic încheind un fascinant traseu de 20 de ani pe ruta CDR – PAC – Partidul Moldovenilor – PSD – Băsescu – UNPR, dintre care numai primii patru ani l-au prins în afara arcului puterii.Punctează la popularitatea pe care a acumulat-o la un moment dat, dar pierde la capitolul consecvenţă faţă de electoratul său, nu atât prin migraţia între partide de la un mandat la altul, cât prin înşelarea pe faţă şi perpetuu a celor care te susţin prin votul lor (este cinstit să te muţi la un alt partid, la final de mandat, după care să ceri de acolo un nou vot, dar este necinstit să primeşti votul într-un loc şi apoi, imediat, să livrezi mandatul fix în partea cealaltă).
Gheorghe Nichita a început să-şi creeze profilul de notorietate publică largă în perioada 1994 – 1995, în special prin activitatea executivă în fruntea clubului de fotbal, în paralel cu funcţia de director de exploatare la RAJAC.A fost în prima linie în anul de graţie al promovării Politehnicii prin barajul de la Braşov, în 1995, promovare care a generat o puternică satisfacţie publică locală, apoi a avut rolul decisiv în închegarea societăţii Iaşi XXI, prima formă de susţinere publică, oficială, a clubului de fotbal. Între aversiunea faţă de fotbal a lui Simirad şi interesul doar electoral al celorlale grupuri politice, Nichita a reuşit să capaciteze o primă construcţie instituţională, prin care clubul de fotbal fanion al oraşului să primească şi sprijin public, nu numai diverse şi efemere artificii private.A preluat preşedinţia clubului, a căpătat rapid notorietate pozitivă, astfel că a şi fost “capturat” drept candidat la Primărie al PD, un vehicul electoral modest la nivelul anului 1996 în Iaşi. După cum ştim, în 1996 rămăşiţele de la masa lui Simirad au fost modeste, PD având de împărţit 28% alături de PDSR (încă la guvernare şi cu Iliescu la Cotroceni), CDR – pe marele val al succesului din toamnă şi noi toţi ceilalţi.Rezultatul la prima încercare a fost nesemnificativ, dar l-a adus pe Gheorghe Nichita în Consiliul Local, acolo unde a devenit una din vocile aşezate şi pragmatice, mai ales după preluarea şefiei la RAJAC. În cataloagele de note pe care le făcea constant presa locală la acea vreme, eram constant şi prin rotaţie în primii trei consilieri, eu ca rebel anti – Simirad, iar Nichita ca preşedinte al comisiei economice şi într-o poziţie mult mai constructivă. Anul electoral 2000 l-a găsit pe Gheorghe Nichita candidând din nou la Primărie şi din nou în poziţie electorală complet nepotrivită, decontând din plin atât ieşirea în genunchi a PD-ului de la guvernare (6%) cât şi nepopularitatea funcţiei de la RAJAC, regie demonizată din plin de opinia publică, ca orice furnizor de utilităţi.După primul tur la primărie, când au rămas în joc Simirad şi PSD (prin Traian Dobre) Nichita s-a despărţit practic de PD-ul de atunci, fiind neutralizat fără multe remuşcări în organizaţia municipală.Drept urmare, a răspuns pozitiv propunerii senatorului Solcanu şi a trecut în PSD, aceasta fiind prima şi singura sa piruetă politică. A luat cu el din PD şi toată echipa de tineri cu care îşi formase nucleul de management la RAJAC, majoritatea dintre ei fiind şi în prezent în poziţii cheie în jurul său.Şi-a continuat prestaţia din ce în ce mai consistentă în Consiliul Local, mărturie stând din nou clasamentele presei locale a vremii. A devenit, din poziţia de şef al comisiei economice, unul din punctele de sprijin pentru primarul Simirad, trecut între timp şi el, cu moldovenii lui, la PSD.Treptat, a devenit tot mai clar că Nichita se pregăteşte să devină succesorul lui Simirad la Primărie, lucru care s-a întâmplat inevitabil cu jumătate de an înaintea alegerilor locale din 2004. Din acel moment, steaua politică a lui Gheorghe Nichita şi-a schimbat substanţial strălucirea, acesta dobândind cele mai importante două resurse politice pentru câştigarea alegerilor din 2004: susţinerea unui partid foarte puternic – PSD (aflat la finalul unui ciclu de guvernare din care a ieşit cu 37%, adică fără a înregistra erodare faţă de scorul de început al legislaturii respective) plus calitatea de primar în funcţie la intrarea în alegeri. Acest din urmă atu a fost covârşitor de important în economia alegerilor – Nichita a fost un primar în funcţie căruia nu aveai ce să-i reproşezi în campanie (abia preluase primăria de patru luni) dar care deja arătase în acest timp o atitudine şi un tonus de care Iaşul deja uitase după 12 ani de Simirad.Nichita a câştigat la pas Primăria, cu 47% în primul tur şi un 63% clar în cel de-al doilea, intrând astfel în primul său mandat cu legitimitate electorală deplină.
După un ciclu electoral zbuciumat, cu PSD nici la guvernare dar nici în opoziţie, timp în care a trebuit să pună în mişcare cu dificultate mecanismele inerte din regii, să facă rost cu greutate de finanţări pentru foamea uriaşă de investiţii în infrastructură şi să ţină piept presiunii opoziţiei locale aflate la putere naţională, Gheorghe Nichita a avut de susţinut cel mai dificil examen electoral din cariera sa în 2008.Acela a fost cu adevărat momentul critic din cariera sa de primar, punctul de inflexiune în care o posibilă înfrângere echivala cu ieşirea din joc, iar o victorie, fie ea cât de grea, însemna consolidarea puterii sale politice şi administrative.Confruntarea cu Dumitru Oprea (PDL – în momentul de vârf electoral din istoria acestuia) a început sub semnul unui avantaj mic dar destul de clar în sondajele interne pentru Oprea şi s-a încheiat peste două luni cu o victorie clară în turul doi a lui Gheorghe Nichita.Indiferent de fabulele de prin piaţă, este indiscutabil faptul că Nichita a avut o campanie foarte puternică, o echipă electorală bine motivată şi omniprezentă, în timp ce domnul Oprea şi echipa sa au ales să se izoleze de grosul partidului, să se încredinţeze cu totul doamnei Schrotter, în încercarea naivă de a câştiga totul deodată – şi primăria şi conducerea PDL-ului şi gloria eternă.În final Iaşul a ales să dea credit răbdării solicitate de Gheorghe Nichita (“Proiectele importante au nevoie de timp”) în detrimentul scandalului non-academic promovat mai vizibil decât programul electoral de către echipa Schrotter – Oprea.Astfel, Nichita a câştigat nu numai cel de-al doilea mandat de primar, dar şi dreptul de a-şi duce la bun sfârşit multitudinea de proiecte pornite din primul ciclu, dar fără vizibilitate până la alegeri. Ca un corolar al celor trei condiţii ale succesului, anul electoral 2012 a adus pentru Gheorghe Nichita o nouă aliniere a planetelor: susţinerea USL în anul său de graţie, primar în funcţie venit la alegeri cu câştig dintr-un singur tur şi avantajul clar, după două mandate, că Iaşul se află într-un proces de schimbare şi într-o dinamică imposibil de contestat.Cu aceste argumente la bord, victoria lui Nichita a fost zdrobitoare, având cu peste 50% mai mult decât oricare alt candidat. Trăgând linie în dreptul lui Gheorghe Nichita, vedem că are deja cel puţin tot atâtea mandate ca şi Simirad, cu diferenţa calitativă că performanţa sa electorală înregistrează o dinamică în creştere, spre deosebire de Simirad care a intrat cu greu în al treilea şi ultimul său mandat. Acest lucru pare să ne spună că nivelul de satisfacţie al comunităţii locale, măsurată după 8 ani de conducere a primăriei, denotă un avantaj clar pentru Nichita, cel puţin prin prisma votului – argumentul matematic al oricărei analize politice. În vreme ce domnul Simirad a intrat în cel de-al treilea său mandat ciufulit, debusolat politic şi, în final, dezmoştenit prin predarea cu tot cu partid către PSD, Nichita se află la apogeul carierei sale politice, cu pretenţii întemeiate de lider regional, cu forţă necontestată în organizaţia sa de Iaşi şi cu loc în faţă în structura naţională a PSD, atuuri care îi permit să dea greutate maximă funcţiei de primar, spre deosebire de Simirad în aceeaşi etapă a primariatului său, când singura alternativă politică pe care a avut-o a fost acceptarea plecării onorabile ca ambasador în Cuba.
