Povestea spionajului, minciunilor si benzii magnetice descoperite de tinerii reporteri isteti de la Washington Post, Bob Woodward si Carl Bernstein, in urma unui raid spectaculos asupra sediului Comitetului National Democrat din Washington, in iunie 1972, a scos la lumina una dintre practicile jocului rau in pe care politica SUA il instalase de cateva decenii.
S- a nascut scandalul Watergate – denumirea complexului in care se aflau aceste birouri – un caz de spionaj care, in ciuda faptului ca a fost doar unul in plus din trucurile obisnuite intre ambele parti si chiar in interiorul acestora, s-a incheiat cu demisia presedintelui Richard Nixon cand acesta a fost amenintat de deschiderea unui proces de demitere care ar ajunge sa-l expulzeze de la Casa Alba intr-un mod foarte dezonorant.
Nixon ajunsese deja la presedintie in 1968 datorita unui truc mult mai rau decat cel al lui Watergate si care a fost dezvaluit ani mai tarziu: a convinge guvernul Vietnamului de Sud sa se retraga de la masa negocierilor de pace pe care Executivul Democrat o promovase condusa de Lyndon Johnson.
In ciuda faptului ca detine inregistrarile care demonstreaza artele malefice ale lui Nixon –de uz judiciar indoielnic, dar de mare valoare politica– si care in cele din urma ar costa vietile a inca 20.000 de americani in Vietnam, presedintele de atunci nu a dezvaluit ceea ce ar fi putut fi considerat inalta tradare pentru motive care raman inca un mister.
Cursa ciudata a lui Nixon la presedintie nu s-a oprit aici: retragerea deja hotarata a lui Johnson din concursul electoral din Partidul Democrat, care la primarile din New Hampshire a verificat pedeapsa pentru viitorul razboiului din Vietnam, a fost urmata de asasinarea lui Robert Kennedy dupa victoria sa la primarile din California si o scindare controversata a partidului condus de un sector segregationist condus de George Wallace, care a creat Partidul Independent.
Wallace a candidat pentru presedinte in opozitie atat cu Nixon, cat si cu vicepresedintele Hubert Humphrey, candidatul democrat, doar pentru a castiga cinci state din sud si a furat voturi de la fostul sau partid din intreaga tara.
Watergate a izbucnit in ultima perioada a unui prim mandat confortabil Nixon, in care administratia sa a reusit sa puna pe drumul cel bun retragerea din Vietnam, iar publicatiile The Washington Post abia daca i-au afectat reputatia. Pana in punctul in care, la doar cinci luni de la izbucnirea scandalului, el a jucat in cea mai rasunatoare victorie a presedintiei, invingandu-l pe candidatul democrat, George McGovern, in 49 de state.
In mod logic, nu a fost o campanie curata: McGovern a fost acuzat ca este dezechilibrat – acelasi lucru, de altfel, pe care il facuse Lyndon Johnson la acea vreme cu candidatul republican Barry Goldwater – si dezvaluirile despre internarile intr-un centru de sanatate mintala. al primului sau membru Thomas Eagleton a fortat biletul democrat sa schimbe candidatii la vicepresedintie.
Procesul Watergate a trezit insa interesul mass-media care a dus chestiunea la toata presa nationala, Senatul a fost nevoit sa deschida o ancheta si Nixon a reactionat prin epurarea inaltilor oficiali care avea sa ajunga sa fie distrugerea lui prin deschiderea unei cascade de acuzatii impotriva lui si a lui. obstructionarea anchetei fiind dezvaluita.
Abandonat soartei sale de propriul sau partid, Nixon a ajuns sa se confrunte cu deschiderea unui proces de demitere pe care l-a vazut pierdut. Avand in vedere acest lucru, a decis sa demisioneze in favoarea vicepresedintelui sau, Gerald Ford, si a anuntat-o intr-un discurs in care nu si-a ascuns frustrarea.
„In toate deciziile pe care le-am luat de-a lungul vietii mele publice, am incercat intotdeauna sa fac ceea ce am crezut ca este mai bine pentru natiunea noastra”, a spus republicanul de la Casa Alba pe 8 august 1974.
„De-a lungul lungului si dificil al procesului Watergate, am crezut ca era de datoria mea sa perseverez, sa depun toate eforturile posibile pentru a finaliza mandatul pentru care am fost ales. In ultimele zile, insa, a devenit clar ca nu am suficient sprijin politic in Congres pentru a justifica un astfel de efort”, a recunoscut el.
„Nu am fost niciodata o persoana care renunta usor. Sa parasesc presedintia inainte de incheierea mandatului meu este ceva pe care il detest profund din adancul sufletului meu. Dar, in calitate de presedinte, trebuie sa pun interesele Statelor Unite pe primul loc”, a marturisit el, inainte de a confirma ca lasa comanda in mainile viciului sau.
